La vârful Guvernului României, decidenții discută tot mai apăsat despre restructurare, eficiență și tăieri bugetare. Sunt cuvinte reci, necesare, dictate de presiunea unui deficit excesiv. Dar în spatele acestor termeni tehnici se ascunde o realitate umană complexă și o întrebare fundamentală: ce se întâmplă când bisturiul reformei taie adânc în corpul unei administrații publice? Pentru zeci de mii de angajați experimentați, răspunsul ar putea defini nu doar finalul unei cariere, ci și începutul unei lupte dramatice pentru relevanță.
Înainte de a discuta despre soluții, trebuie să înțelegem exact cine sunt oamenii vizați. Nu este un secret, ci o realitate confirmată de toate rapoartele oficiale, cel puțin cele care există, inclusiv cele ale Agenției Naționale a Funcționarilor Publici (ANFP): administrația publică din România trece printr-un proces accentuat de îmbătrânire.
Datele arată că segmentul de vârstă cu cei mai mulți funcționari publici este cel de 45-54 de ani. Analizele mai vechi indicau deja că ponderi uriașe, de peste 40%, depășeau pragul de 50 de ani. Când grupele de vârstă dominante sunt cele de peste 40 și 50 de ani, media de vârstă se situează, inevitabil, undeva la mijlocul celei de-a cincea decade a vieții. Acești oameni nu sunt niște funcționari anonimi, ci reprezintă memoria instituțională, capitalul de experiență care conferă sistemului inerție și stabilitate.
Această structură contrastează puternic cu sectorul privat, care absoarbe majoritatea tinerilor la început de drum și are o dinamică a personalului mult mai ridicată. Prin urmare, orice restructurare lovește, prin însăși natura demografică a sistemului, direct în această generație matură.
Odată disponibilizat, un angajat de peste 45 de ani din sectorul public se confruntă cu o dublă provocare. Prima este ageismul, o formă perfidă de discriminare, încă adânc înrădăcinată în cultura multor companii. Statisticile internaționale (OECD, Eurofound) sunt necruțătoare: o persoană din această categorie de vârstă are cu 20-30% mai puține șanse de a se reangaja rapid, comparativ cu un tânăr sub 35 de ani. Timpul necesar pentru a găsi un nou loc de muncă se poate dubla, ajungând frecvent între 6 și 12 luni, o perioadă de incertitudine erozivă pentru orice familie.
A doua provocare, și poate cea mai complexă, este incompatibilitatea competențelor. Mulți salariați ai statului sunt specializați pe proceduri și atribuții care nu au un corespondent direct în economia de piață. Experiența lor, extrem de valoroasă în contextul birocratic, legislativ sau administrativ, devine greu de “tradus” în limbajul agil, digitalizat și orientat spre profit al mediului privat. Este ca și cum ai cere unui expert în drept constituțional să devină, peste noapte, manager de vânzări. Competențele sale sunt incontestabile, dar aplicabilitatea lor imediată este limitată.
Impactul nu se oprește la nivel individual. Consecințele sociale și economice ale unei astfel de mișcări, dacă este prost gestionată, se vor propaga în lanț. Vorbim de o creștere bruscă a șomajului într-o categorie de vârstă greu reintegrabilă, ceea ce va pune o presiune suplimentară pe bugetul de asigurări sociale. Riscăm să adâncim polarizarea socială și să creăm o nouă clasă de excluși: oameni cu experiență, dar fără perspective.
Dar acest șoc nu este doar social. El declanșează un cerc vicios economic, cu efecte directe asupra întregii societăți. Pentru cei în cauză, concedierea presupune o diminuare drastică a cheltuielilor curente. Odată cu pierderea venitului stabil, prioritatea devine supraviețuirea, nu consumul. Se renunță la vacanțe, la achiziții de bunuri non-esențiale, la servicii și la planuri de viitor.
Această contracție, multiplicată la scara zecilor sau sutelor de mii de persoane, se transpune într-o scădere a puterii de cumpărare la nivel național. Cu mult mai puțini bani în economie, afacerile private, de la magazine de cartier la furnizori de servicii, vor avea încasări mai mici, ceea ce poate duce la stagnare sau chiar la noi concedieri. În final, statul însuși devine victima măsurii sale: mai puțin consum înseamnă mai puține încasări din TVA și alte taxe la buget. Astfel, ceea ce a pornit ca o soluție de economisire riscă să submineze pe termen mediu chiar sursele de venit ale statului, într-o spirală economică descendentă.
Mai mult, vom asista la o veritabilă hemoragie de cunoaștere. Experiența acumulată în zeci de ani în instituțiile publice este un capital prețios. A-l arunca pur și simplu peste bord, fără mecanisme inteligente de transfer, este o irosire pe care România nu și-o permite.
Criza poate fi, însă, transformată în oportunitate. Soluția nu este blocarea reformei, ci proiectarea ei inteligentă, cu plase de siguranță și viziune pe termen lung. În loc să gestionăm o criză a șomajului, putem investi proactiv în capitalul uman.
Ce s-ar putea face concret?
Programe de recalificare țintite:
- Parteneriate reale între stat și mediul privat pentru a crea cursuri de reconversie profesională care să răspundă nevoilor pieței. Nu teorie, ci competențe practice, cerute acum.
Măsuri active de ocupare:
- Consiliere în carieră personalizată, intermediere eficientă și, crucial, stimulente financiare pentru companiile care angajează persoane de peste 45 de ani din sistemul public.
Programe de mentorat intern și transfer de cunoștințe:
- În loc de o simplă predare a atribuțiilor, se pot crea programe de shadowing sau de tip „tandem inter-generațional”. Concret, fiecare funcționar senior, în special cei vizați de restructurare, ar putea avea lângă el 1-3 tineri pe care să îi formeze intensiv în ultimele luni de activitate. Aceștia ar învăța nu doar procedurile scrise, ci și acea cunoaștere tacită, acumulată în decenii, care nu se regăsește în niciun manual. Pentru a stimula acest transfer, funcționarii seniori care devin mentori ar beneficia de facilități concrete: un program de lucru flexibil, bonusuri de mentorat sau chiar acces prioritar la programele de reconversie și sprijin pentru găsirea unui nou job.
În final, marea provocare a acestei reforme administrative nu este una contabilă, ci una umană. Alegerea este simplă, fie creăm, din ignoranță sau grabă, o generație pierdută, lăsând în urmă un val de frustrare și dificultăți, fie folosim acest moment pentru a moderniza nu doar statul, ci și modul în care ne raportăm la forța de muncă experimentată. Decizia de a ignora acest val tăcut nu va fi doar o greșeală administrativă, ci o rană adâncă în țesutul social al României.
